Da, azi, de Bobotează a nins cu adevărat în Câmpulung. Fiind duminică, şi pe deasupra şi sărbătoare mare, am hotărât să fac o plimbare pe platoul Grui. Mai bie zis, pe strada cu acelaşi nume, Gruiului. La km. 0 constat cu „bucurie” că utilajele primăriei muncesc de zor, un biet creştin cu o roabă am zis, nu cu o RABĂ, împrăştia nisip cu lopata.
Fiul meu, cu un zâmbet şmecheresc în colţul gurii zice printre dinţi „las-o ma că merge aşa”, si-o lăsai, ce să fac?.
Lungii pasul şi la Troiţă, colţ cu Revoluţiei, ambuteiaj mai abitir ca pe DN 1. Un taximetrist se răţoia la o etnică mai colorată aflată într-o coloană oficială de căruţe cu transport special: probabil, lemne furate.
Dau înainte şi ajung în dreptul S-urilor, vis-a-vis de cimitir, al cărui gard arăta de parcă s-ar fi numit „cimitirul uitării”, nu Cimitirul Ortodox Grui. Poate că din fuga maşinii „W” taica paroh şi-o arunca o privire şi la gard, nu de alta dar guvernanţii îi milui cu mărirea salariilor pre dânşii. Drumul-i lung, omătul mare, trec de intersecţia cu str. N. Popp şi încep fără să vreau să mă închin, dar nu la troiţa din colţ ci de faptul că strada arăta într-un fel anume: case mari, ce case… vile în toată regula, şi pe stânga şi pe dreapta, că mă întrebam în gând unde o fi plantaţia de coacăze de altă dată.
După mai de o oră de mers am ajuns la sfârşitul străzii colţ cu Richard unde am făcut un tur de orizont şi din nou am rămas mut de ce am văzut: mai bine de 30% din pădurea de conifere de acum 7-8 ani a dispărut rămânând de strajă doar cioturile cu căciuli de omăt.
M-am hotărât să ies din dispozitiv pe str. Petre Zamfirescu (pe la Ciobănaşul pentru cunoscători) şi am pus capac la starea mea de uimire în care mă aflam de la km.0 – o ciurdă de copii se dădeau pe derdeluş cu pungi de plastic publicitare de pe la marketurile din oraş, bucurie mare pe feţele lor, însă în mintea mea se născu o nouă întrebare – să se fi vândut tot fierul de la CFS, ARO, EMC, etc. de nu au şi ei o sanie?
În rest, numai de bine.
T.G.
Fiul meu, cu un zâmbet şmecheresc în colţul gurii zice printre dinţi „las-o ma că merge aşa”, si-o lăsai, ce să fac?.
Lungii pasul şi la Troiţă, colţ cu Revoluţiei, ambuteiaj mai abitir ca pe DN 1. Un taximetrist se răţoia la o etnică mai colorată aflată într-o coloană oficială de căruţe cu transport special: probabil, lemne furate.
Dau înainte şi ajung în dreptul S-urilor, vis-a-vis de cimitir, al cărui gard arăta de parcă s-ar fi numit „cimitirul uitării”, nu Cimitirul Ortodox Grui. Poate că din fuga maşinii „W” taica paroh şi-o arunca o privire şi la gard, nu de alta dar guvernanţii îi milui cu mărirea salariilor pre dânşii. Drumul-i lung, omătul mare, trec de intersecţia cu str. N. Popp şi încep fără să vreau să mă închin, dar nu la troiţa din colţ ci de faptul că strada arăta într-un fel anume: case mari, ce case… vile în toată regula, şi pe stânga şi pe dreapta, că mă întrebam în gând unde o fi plantaţia de coacăze de altă dată.
După mai de o oră de mers am ajuns la sfârşitul străzii colţ cu Richard unde am făcut un tur de orizont şi din nou am rămas mut de ce am văzut: mai bine de 30% din pădurea de conifere de acum 7-8 ani a dispărut rămânând de strajă doar cioturile cu căciuli de omăt.
M-am hotărât să ies din dispozitiv pe str. Petre Zamfirescu (pe la Ciobănaşul pentru cunoscători) şi am pus capac la starea mea de uimire în care mă aflam de la km.0 – o ciurdă de copii se dădeau pe derdeluş cu pungi de plastic publicitare de pe la marketurile din oraş, bucurie mare pe feţele lor, însă în mintea mea se născu o nouă întrebare – să se fi vândut tot fierul de la CFS, ARO, EMC, etc. de nu au şi ei o sanie?
În rest, numai de bine.
T.G.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu